După ,,defectarea” ideologică şi dispariţia brutală şi extrem de prematură a lui Nicolae Labiş, regimul teroristo-comunist avea urgentă nevoie să demonstreze că noua societate produce nu doar fabrici şi geaseuri, ci şi o nouă literatură, una chemată să dea seamă de minunata viaţă a ,,omului nou”. Speranţa era acum  legată de tinerii şcoliţi în facultate, după cvasi-eşecul aşa-zisei Şcoli (proletare) de Literatură Mihai Eminescu, în condiţiile în care elitele literelor române, cu câteva excepţii, sufereau cumplit ori mureau în temniţe. Aşa a apărut celebra generaţie ’60, un mit moşit şi abil întreţinut de propaganda comunistă multă vreme.
Aniversat de România literară cu prilejul împlinirii, la 16 februarie a.c., a 70 de ani de la naştere, poetul, prozatorul, eseistul şi traducătorul Ilie Constantin recunoaşte franc faptul că, alături de ,,fraţii” săi poeţi Nichita Stănescu şi Cezar Baltag (prin debuturile lor în colecţia Luceafărul de la E.S.P.L.A., din 1960), a inaugurat generaţia şaizecistă.
Spre deosebire de Cezar Baltag (fiu de preot basarabean refugiat şi… naşul primului său copil!), Ilie Constantin avea o origine socială ,,beton”: tatăl – textilist, mama –  taxatoare de tramvai. Încă student, dovedind, şi el, în revista Tânărul scriitor, că e un element de nădejde, Partidul îi face lui Ilie Constantin onoarea de a-l debuta în volum. Dacă Paul Georgescu jura, din convingere, pe Cezar Baltag, îi revine lui Al. Philippide, în Prefaţă, obligaţia de a trasa direcţia generaţiei ’60: ,,Poezia noastră se dezvoltă astăzi în spiritul realismului socialist. Având drept călăuză învăţătura Partidului, drept principiu de lucru reflectarea actualităţii, drept metodă, metoda realismului socialist care îmbină oglindirea fără greş a realităţii cu visul creator (….) Lucrul acesta Ilie Constantin l-a înţeles în chip adânc şi rodnic”.
Philippide avea dreptatea lui: poetul Ilie Constantin cânta (mai corect, scanda în versuri), în volumul său Vântul cutreieră apele, munca minerilor, pe ţăranul răsculat din 1907, pe constructorii hidrocentralei de la Bicaz, pe ilegalişti, pe greviştii din 1933, de-a dreptul modelul sovietic, comunismul in corpore. Câteva crâmpeie grăitoare: ,,Vibrează-n noi mândria de a ne şti părtaşi/Cu braţul şi cu mintea aceleiaşi istorii,/Azi Comunismul ca un vapor de uriaşi,/ Împlântă-n mare prora «Aurorii»!…” (Cifre de control, p. 75); ,,Păstrăm în minţi ca pe un ochi deschis,/Neîndoielnic, comunismul – vis” (Comunism, p. 94); ,,Cu bărbia înainte/Şi răsuflarea scurtă, fierbine,/Stăpânul usca florile-n calea lui/Ca un vânt pustiitor şi amărui’’ (Stăpânul fugea pe câmp/1907, p. 85); ,,Mi-e generaţia etaj/În schela roşie-a Comunii,/Pe ea cu paşi de uriaş/Se urcă zidu-n calea Lunii’’ (Schela roşie, p. 64); ,,E-un izvor fără sfârşit, în sus,/L-a zvârlit spre cer pământul rus.// Fulgeră spre soare, ca un gând/Solul comunist, de cer flămând.’’ (Racheta sovietică, pp. 76-77).