L-am cunoscut pe Gabriel Chifu în 1974, la Iaşi, unde avea loc un festival naţional de poezie pentru studenţi şi unde i-a uimit (şi i-a umilit) cu poeziile sale pe toţi concurenţii. Un elan vital – aş zice, adamic – susţinut de o candoare autentică şi de o retorică impecabilă era fructificat, cu siguranţă şi cu o sinceră lejeritate adolescentină, în volumul de debut Sălaş în inimă (Editura Eminescu, 1976). Acele texte lăsau – şi lasă şi acum – atât impresia unei complete gestaţii scripturale, cât şi pe aceea a unei noi şi fermecătoare relaţii emoţionale cu lumea. În pofida lexicului utilizat – lumină, soare, rouă, sămânţă, strămoşi, miresme, păsări, fântână, îngeri, câmpie, lună, fluturi, văzduh etc. – poeziile sale nu aveau nimic în comun cu poezia de factură tradiţionalistă. Cuvintele amintite erau obligate să-şi facă datoria în texte – unele vizionare, altele confesive – în care poetul miza pe ineditul şi gravitatea mesajului, pe ştiinţa organizării textului şi nu în ultimul rând pe aşa numita denudare a discursului: ,,Vino, treci peste goluri, peste noapte/şi vino/văruieşte cu mine pereţii/spre căldura şi lumina pruncilor/sau ameninţă-mă/fă-mă să aştept dar vino/dă-mi foc să vadă izvoarele/să treacă/dintr-un secol într-altul/sau pune-mă să trec prin primăvară/cu mormântul pe umăr/dar vino sunt pregătit/să te întâmpin/urechea mea aude rugăciunea centaurilor/ochiul meu îl vede pe cel înfrigurat/ cum din lume ciopleşte/o lebădă – vino/tot gândindu-mă la tine/am devenit oină de-a ta/vie şi cutremurătoare’’ (Invocaţie). De la un volum la altul, temele abordate converg spre o biografie a eului poetic marcat de bucuria dilatării şi a expansiunilor cosmice, amintind întrucâtva de Blaga şi de Phillippide (,,şi iată brusc/marea se dilată, se/îndreptă spre pieptul meu, e/un moment de mare echilibru, se/aud cuvintele respirând, se/aud îngerii cum sunt arşi de/razele lunii, marea firesc,/deplin, intră în pieptul meu/ca mâna într-o mănuşă”, Pasărea aflându-şi cuibul), şi, alteori, de frisonul cognitiv al contopirii, prin divizare sau prin dizolvare, cu elementele lumii (,,Mă las dizolvat de apele ploii,/cum se dizolvă muzica în tăcerea fără sfârşit,/iar apele biciuitoare ale ploii,/amestecate cu lacrimile celui uitat şi puternic,/mă poartă cu ele pe toate drumurile./Şi mă las topit în fiinţa şuierătoare a vântului din culmi/iar vântul mă aruncă pe ştiute şi neştiute cărări’’, Călătoria prin regnuri, călătoria cea mare, în Lamura), şi al coborârii în enigmaticul şi întunecatul pântec matern al existenţei: «Zboară liniştea pe strazi,/câinii se lovesc de rugăciunile albastre, rotunde/ale nopţii şi eu aştept sămânţa să vină,/să se deschidă şi să şoptească:/,,intră frate’’.