Împlinirea a şapte decenii de la naşterea poetului şi teoreticianului Cezar Baltag (n. 26 iulie 1939 – d. 26 mai 1997) a trecut, practic, neobservată în mediul literar autohton (doar o aniversare/expoziţie de carte la biblioteca judeţeană din Constanţa, nu şi la Piteşti, unde a terminat liceul, coleg fiind cu Emil Constantinescu, cel care, la revederea din ’97 a şi adus vestea, la Brătianu, a dispariţiei poetului). Timpul este, încă o dată şi după cum se ştie, cel mai bun judecător.
Cezar Baltag este unul dintre scriitorii de prim-rang al generaţiei ’60, menţionat, ca atare, în toate istoriile şi dicţionarele literare contemporane. Şi-a câştigat acest statut de la bun început, alegând, la acel moment, din convingeri pe care numai naivitatea vârstei ţi le poate ierta, să plătească un greu tribut ideologiei comuniste. Dar un tribut bine răsplătit, fiindcă P.M.R. (recte, P.C.R.) avea grijă de slujitorii condeiului, nu ca azi.
Poetul Cezar Baltag, după ce publică pe linie în presa literară a vremii,  debutează în volum la doar 21 de ani, în toamna anului 1960, la Editura E.S.P.L.A., în colecţia Luceafărul, deodată cu Ştefan Bănulescu, Ilie Constantin, Nichita Stănescu şi Nicolae Velea. Spre deosebire de congenerii săi, Baltag îşi asumă, prin titlul volumului său – Comuna de aur – condiţia poetului-comunist sadea. De altfel, în ciuda ditirambilor lui Paul Georgescu din Prefaţă (,,O explozie de lumină!”), nici una din aşa-zisele poezii nu trece proba timpului, Cezar Baltag dovedindu-se a fi un biet versificator al simbolurilor propagandei comuniste. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române (2008), probabil din motive sentimentale (obligaţie camaraderească), încearcă să susţină contrariul, subliniind că ,,la debut, Cezar Baltag era deja un virtuoz” (p. 1025)! Câteva exemple din Comuna de aur îl contrazic fără drept de apel pe criticul Manolescu: ,,Păşesc prin vadul neted al unei căi solare/Ce luminează comunistul meu destin” (Prin soarele deschis, p. 83); ,,În vălul tăcerii lăsat, la Lenin gândesc.//Văd un om asemenea focului, asemenea mării,/În mine şi-n lumea întreaga veşnic prezent” (Evocare, p. 81); ,,Cu noi alături pumnul tău înalţă” (Scrisoarea unui tânăr vest-german, p. 63); ,,Mai rămăsese unul, târziu şi descusut./ Coroana ruginise de mult, de la-nceput./Şi ţara, alungându-l, văzu cum atârna/Hlamida ruşinată pe maiestatea-sa” (Antimonarhică, p. 57).
Volumele publicate ulterior, de un manierism bine remarcat de critica literară, îl vor menţine ,,în cărţi’’ câteva decenii. Nereuşind să-şi găsească un stil propriu în poezie (chiar iertându-i-se ,,păcatele tinereţii’’), Cezar Baltag va fi uitat definitiv în acest secol. Nici istoricii religiilor nu îl vor revendica, serialul său Arborele cosmic, din anii ’80, publicat în revista Argeş, reprezentând un comentariu de tip alexandrin la opera lui Mircea Eliade & comp. În schimb, o viitoare istorie a poeziei proletcultiste româneşti îl va redescoperi pe Cezar Baltag. Fiindcă, şi el, alături de alţii, cum vom arăta pe  viitor, a inspirat ,,odele” atâtor legiuni de poetaştri  bucureşteni/locali din 1960 şi până în 1989.  Să-i redeschidem Comuna de aur, la pagina 26: