Titu

Nuţa era bunica mea. A murit aşa, pe neaşteptate, la început de toamnă. Stătea pe taburetul din bucătărie şi înţepa nişte gogonele cu andreaua. Zicea că abia aşa o să intre în ele zeama sărată. Deodată, scăpând andreaua din mână, a strâns pleoapele, s-a înclinat uşor spre tăblia mesei şi gata, s-a dus. Dar prima şi prima oară eu am omorât-o pe bunica. Asta în ziua în care mi-a spus: „mă omori cu zile, băiete, îmi crapă obrazul, cum să mă duc eu la servici cu mantilele tăiate? Mă dau ăia afară şi au şi de ce”.
Pun pariu că habar nu aveţi ce e aia o mantilă. E pelerina albă, încheiată strâns în jurul gâtului, pe care frizerul o atârnă pe umerii clientului pentru a-l feri de firele şi smocurile de păr ce cad din pieptene… Mantilele bunicii dormeau cuminţi pe raft, aşezate în teanc, scrobite, călcate. Nici nu ştiţi cu câtă poftă alerga foarfeca pe întinderea de nea a mantilei. La fel a făcut nebuna cu toate, n-a scăpat niciuna.
Bunica a ştiut ea ce-a ştiut. Patronii frizeriei n-au avut încotro, au trebuit s-o dea afară. Fireşte, i-a fost poprită leafa din ultima lună în contul mantilelor franjurate. I-au spus că, judecând după cele întâmplate, ea nu mai prezintă încredere şi, dacă n-ar trimite-o acasă, ar însemna să pună în pericol viaţa clienţilor. Mai avea puţin până la pensie, a încercat ea să mai găsească de lucru la unu’ şi la altu’, dar până la urmă a renunţat. Era tare supărată, dar eu nu înţelegeam de ce, pentru că abia acum puteam să ne jucăm şi noi în voie.

2009-08-27T16:00:00+03:00