Cine mai crede în elite?!

Un studiu sintetic asupra psihologiei departajate a maselor şi a elitei ar avea originea către sfârşitul de secol al XIX-lea, la Friedrich Nietzsche. În partea a noua a lucrării sale Dincolo de Bine şi de Rău, filosoful german lansează întrebarea, care nu cred că a fost o invitaţie pentru eternitate, Ce este aristocraţia? Răspunsurile sale conturează imaginea aristocraţiei în termenii diferenţelor de mentalitate, morală, cultură, gusturi şi structură caracterială faţă de masa compactă şi omogenă a indivizilor obişnuiţi. Chiar dacă lucrarea nietzscheniană anunţase criza lumii moderne, amoralitatea situată „dincolo de bine şi de rău”, într-o zonă în care binele se amestecă cu răul iar selecţia valorică ţinea doar de „reevaluare” în raport cu supremaţia puterii de voinţă, amestecul pare să caracterizeze viaţa noastră cea de toate zilele. Statul, declara Zarathustra în convorbirea cu câinele de foc, e un câine făţarnic ca şi tine, şi ca şi ţie îi place să vorbească prin fum şi urlete pentru a face să se creadă – ca şi tine – că cuvântul său purcede din taina lucrurilor. Căci statul vrea să fie numai cât dobitocul cel mai de seamă de pe pământ; şi lumea întreagă crede că aşa şi este [1, 135-136]. Cu un asemenea argument Nietzsche deschide drumul maselor in istoria modernă; numai voinţa de putere, situată dincolo de morală şi cultură, poate învinge câinele făţarnic, statul elitelor.