Nelu Benga şi Marin Ţeposu nu erau veri, aşa îşi ziceau ei, era felul lor de-a vorbi, poate pentru că erau de un leat. Stăteau la masă pe terasa birtului cu câte o bere în faţă. Văru’ Nelu făcea cinste.
– Gata, bă, cu vaca, mânca-o-ar lupii! a zis el cu năduf, trecându-şi dosul palmei peste buzele muiate în spuma berii. Că dă când mă ştiu am stat numa’ şi numa’ la coada ei.
– Da’ ce ţi-a venit, vere?
– Cum ce? Din cauză de stat la coada vacii am rămas dracului neînsurat, nici carte n-am apucat, nu că mă ardea chefu’ dă ia, da’ iera bine să rup şi io oleacă dă şcoală, măcar să mă iscălesc.
– Vere, eu zic că vaca aia v-a ţinut pă toţi, a reflectat Marin Ţeposu cu o falcă sprijinită în podul palmei.
– ‘Nţî! Neeh! Noi pă ia.
– Ş’acu? Am auzit că…
– De bă, să mai dăşteaptă omu’, chiar şi prostu’ poa’ să să ridice, vine şi pentru el vremea. Ca acu’… (Scoate o ţigară, o miroase de la un capăt la altul). Aşa e. Ai auzit ezact. Umblă vorba, nu?! (Îşi aprinde ţigara, trage adânc, scutură scrumul inexistent). Am biznis. (Scutură iarăşi ţigara. Trage.) Dă struţi. (Pe nări ţâşnesc două panglici de fum albăstriu). Mi-a dăschis şi mie ochii unu’, unu’ dă la…, nu contează. (Pufăie, ţigara aproape s-a şi topit)
– Păi, rentează?
– I-auzi vorbă! (Mai trage un ultim fum, înainte ca jarul să muşte din filtru, apoi sugrumă chiştocul îngălbenit). Gândeşte-te şi tu, că nu e greu: dacă o vacă face întruan dă zile un viţel, un struţ face tot întruan dă zile mai mulţi pui. Te-ai prins?
– Păi…
– Ce păi, bă! Struţu’ e struţ, ce dracu’! Nu înţelegi? E pe bază de ouă, vere.
– Da’ vaca dă şi lapte…
– Şi ce, struţu’ nu dă pene? Ce, vaca dă pene? Dă lapte, da’ pene, ioc! Ascultă aici la mine, struţu’ ne dă dă toate.
– Stai oleacă, da’ şi viţelu’ e măricel încă dă când îl fată mă-sa. În două-trei luni e…
– Ce vorbeşti, fraiere, să vede că nu le ai cu biznisu’. Ştii tu cam câsă face pân’ la urmă struţu’? Să face, bă, …cum să zic, să face cât o namilă, ceva dă speriat, că dacă-i dau drumu’ pă uliţă să uită la voi în casă pă horn.
– Ietă al dracului!
– Aaaaa… E în stare să-ţi ciugule din farfurie direct pă fereastră. Noroc că nu-i dau io drumu’. Îl pun pă ouă, că asta e treaba lui în biznisu’ ăsta.
– Bă’ Nelu, da’ de ce n-ai făcut tu un heleşteu, o ciupercărie, un gater ca şmecheru’ ăla de Onu. Mie mi se pare că treaba asta cu struţii nu e dă pă la noi.
– Nu e. Şi dacă nu e, ce? Ce n-ai auzit că ne-au băgat ăştia şi pă noi în Ioropa, iar Ioropa, vere, cică e plină dă struţi. Dă struţi şi dă fazani…
– Fugi d-aci! Io p’asta nu pot s-o crez.
– Ba să crezi! Arabii care acu’ e peste tot a venit cu struţii după ei. Aşa mi-a spus ăla de mi-a vândut mie pontu’.
Din drum, ţaţa Lisandrina făcea semne cu un toiag spre terasa birtului. Era agitată. Avea un glas pierit.
– Nelule, maică, fugi, vezi c-a scăpat câinii lu’ Gligor şi-ţi mâncă păsăroiu’.
– Care păsăroi, bre?
– Curcanu’ ăla gras dă l-ai adus în Vinerea mare.
– Struţu’?! Struţu’ vrei să zici?? Nelu s-a ridicat în picioare, s-a învineţit, parcă intrase curent în el.
– Ăla, maică, ăla cu gâtu’ gol, biznisu’.
Nelu s-a repezit la gard, a smuls o jordie şi a rupt-o la fugă. Îi sfârâiau călcâiele.
Văru’ Marin a prins să strige în urma lui:
– Lasă, bă, Nelule, nu-ţi face inimă rea. Te desbăgubeşte Gligor cu o viţică. Că are destule.