– interviu cu Mihai Şora –
L.D.: Aş vrea acum să discutăm despre ansamblul operei dumneavoastră. Ştiu că intenţionaţi să publicaţi cele patru cărţi într-un volum compact ce va purta titlul Sarea pământului. De asemenea, doriţi să realizaţi o reconstrucţie sistematică a întregului parcurs filosofic. Cum ar arăta această reexpunere?
M.Ş.: Într-un fel, ar trebui să fie inversul procedeului, cu totul întâmplător, al dialogului, care e condiţionat şi de nedumeririle şi curiozităţile celui din faţa ta, deşi, evident, în toate cele patru cărţi, acesta era un personaj fictiv. Acesta este doar curios şi nu este chiar autorul, cel care duce la capăt proiectul respectiv. El întreabă întotdeauna din perspectiva lui. Refăcut din perspectivă proprie, odată încheiat proiectul şi odată precizat cam unde se află sâmburele, s-ar putea proceda la o expunere sistematică a întregului, pornind de la acest sâmbure (sau temelie, bază, oricum altfel vrei să-i spui), spre consecinţele care ar fi de tipul aplicativ, în etică. Cam aşa ar fi în principiu, dar rămâne de văzut cum poate fi evitat din perspectiva aceasta tonul profesoral, menţinând, în acelaşi timp, atmosfera colocvială în care s-a desfăşurat, cu toate meandrele sale, dialogul din acele cărţi. Acum, în plus de toate lucrurile acestea, mai este ceva despre care vreau să discutăm. E un lucru care pe mine m-a marcat în urmă cu aproape treizeci de ani. Este vorba de lectura Întâlnirilor cu Şestov ale lui Fondane. Am avut atunci o mare revelaţie, o iluminare în legătură cu această relaţie personală cu transcendentul, pentru că o deschidere spre transcendent este absolut limpede că exista şi la mine, dar era la nivelul de temperatură al unei viziuni teoretice, pe când la Fondane întâlneam o fervoare extraordinară.
L.D.: Bine, dar ea există şi în prima dumneavoastră carte.
M.Ş.: Da şi nu. Poate, totuşi, că da. Acum, sunt la o distanţă prea mare de acea carte de tinereţe ca să-mi dau seama exact. Oricum, pe atunci şi solicitările lumii din jur erau foarte mari. Dar lectura Întâlnirilor cu Şestov a lăsat în mine un mare semn de întrebare, asupra căruia simţeam nevoia de a mă apleca, scotocind acolo pentru a afla un răspuns, dacă nu chiar Răspunsul.