Râul acesta deasupra căruia stăm e, la izvoare, un fir de plumb intimidat şi neputincios. Copleşit de ruşinea propriei nimicnicii, este gata să reintre-n pământ, dar pământul nu-l primeşte şi-atunci, ca un punct de sprijin în acest univers care-i este necunoscut şi poate dintr-o clipă-n alta să-l sugrume, răsare un alt izvor, care-l susţine şi-i dă puterea să se rostogolească mai departe. Îl soarbe soarele, îl orbesc stelele, îl aspiră plantele şi vietăţile, simte mereu că i se aproprie sfârşitul. Dar un alt izvor sparge crusta gliei şi viaţa gâlgâie din nou în arterele sale contorsionate. Apoi se aşterne drumului, lunecând peste mâluri şi pietre, cu ochii spre cer, un cer pe care ar dori să-l atingă.
Îl cunosc foarte bine, crede-mă, am crescut nu departe de locul unde stăm, m-a bucurat şi m-a înspăimântat de nenumărate ori. În copilărie râul acesta mi se părea larg şi adânc. Ştii că era să mă înec odată în el ? Ne scăldam şi mă luasem la trântă cu un alt copil, am căzut amândoi în apă, iar eu, bicisnicul, dedesubt. Ne erau mâinile încleştate şi nu ne puteam desprinde. Celălalt râdea deasupra mea, îi vedeam nasul, gura şi ochii dilataţi, ca la un mic monstru. Noroc că un alt băiat şi-a dat seama ce se-ntâmplă şi ne-a salvat.
Pe urmă, odată cu trecerea anilor, îl vedeam, râul, cum scade şi se strânge în sine şi simţeam că e uşor de învins. Dar primăvara, când se topeau brusc zăpezile, creştea până la buza malurilor, era negru de furie şi sta gata să lovească. Până în iunie însă se subţia de parcă ar fi fost ros de o boală necunoscută şi femeile satului îl cărau cu găleţile acasă, să-l bea păsările şi animalele, ori să spele-n el rufe. Pescarii îl priveau încruntaţi, întrucât în mâlurile lui nu vieţuiau decât cărăşei cât degetul şi mormoloci ocrotiţi de corul broaştelor. Trebuia să plouă mult înspre Dorohoi, să se rupă iazurile şi atunci Jijia se umplea cu peşti grei şi leneşi, pe care oamenii îi prindeau cu mâna.
În câte-o toamnă, când ploua zile şi săptămâni, de părea că n-o să se sfârşească, râul se înălţa asemeni unui şarpe fantastic şi năvălea peste sat. Cei care aveau casele în Valea Grădinii se trezeau înconjuraţi şi prinşi ca-ntr-un cleşte, râul le izbea pragul, lovea în uşi şi-n ferestre, câteodată reuşea să intre în casă. Atunci săreau vecinii, cu sape, cu lopeţi, cu hârleţe, îl loveau, îi ridicau stavilă ori îi săpau albii înşelătoare, încercând să-l potolească şi să-l aducă la vechea sa rânduială. Munceau în neştire, ore în şir, sub potopul cerului. Pe urmă, după ce-l învingeau, şi contenea ploaia, veneau pe malul râului să-l privească şi să-l blesteme. Şi mai ales să încerce a-i lua îndărăt ceea ce prădase, de la noi sau de-aiurea… Apoi, în serile de taifas, povesteau, cu mândrie sau cu revoltă, cum s-au luptat cu râul, cum l-au învins, cum au reuşit să tragă cu cangea la mal o claie de fân, un cal, o vacă ori o oaie, cum s-au dus atâtea altele pe râu la vale. Sau cum cutare om era să se înece.
Şi totuşi, iubesc acest râu, aşa cum iubesc oamenii care trăiesc pe malurile lui şi aşa cum ei înşişi îl iubesc.
Acum, când gerul a întins peste Jijia pod de gheaţă, ne putem retrage, lăsându-i pe copii să alunece nestingheriţi pe luciul oglinzii, sub care râul respiră arar.