Prozemul, „poemul şi povestea” Violetei Preda

Moto: „La TV e un film cu un înger cu aripi de molie şi sandale de sfânt”
Violeta Preda

Al. Macedonski spunea că „o literatură trebuie să inoveze, dacă vrea să trăiască şi să fie puternică”. Iată, nu neapărat să inventeze, ci doar să inoveze. Şi spunea acest lucru în primii ani ai secolului XX, când ar fi fost loc berechet de inventat. Asta face Violeta Preda acum, inovează în volumul Prozeme ca niciodată (Editura Vinea, Bucureşti, 2008).
Prozemul este, poate, poemul în proză. Dar ar fi prea simplist să tragem această concluzie. În prolog, autoarea vorbeşte de „poem şi poveste”, de faptul că „un prozem nu vine niciodată singur” (ceea ce trimite la ideea de fragmentarism), dar, mai ales, ni se sugerează următoarea definiţie: „un roman în strofe, un vers cât o proză scurtă, o naraţiune simplă – fără actanţi, climax sau deznodământ”. Aşadar, avem de-a face cu un gen hibrid menit nu s-o încorseteze pe autoare, ci – dimpotrivă – să-i ofere un plus de libertate de expresie şi de creaţie, din moment ce nu trebuie să se supună coerenţei unei linii urcătoare a ideilor sau imaginilor, ci mai curând să se lase în voia „amintirilor leneşe”, deşi aceste amintiri pot fi despre prezent sau despre nişte proiecţii intime, interioare.