Poet autentic, complex, Florian Silişteanu reuşeşte de fiecare dată să îşi surprindă cititorii şi să le ofere versuri profunde, pe care aceştia trebuie să le disece cu atenţie pentru a descoperi multiple valenţe. Nimic nu este uşor în volumul Pământ nicăieri, tocmai pentru că Florian Silişteanu nu se teme de tablourile mari, de mizele importante şi mai ales poetul nu fuge de duelul cu principii considerate imuabile. Totul este reinterpretat, totul este rearanjat, iar cititorul se vede nevoit adesea să îşi înfrunte temerile şi să se abandoneze unei lecturi care nu poate decât să îl ajute pe drumul spre definitivarea unui eu.
Poetul are în mod evident vocaţia unui profet căruia îi place să ghideze neofiţi spre ceea ce el consideră a fi ţelul suprem. Obsedat de figura demiurgică căreia îi închină stihuri, Florian Silişteanu rămâne în acelaşi timp lucid. Poemele impresionează prin pasiune, însă reuşesc să păstreze echilibrul şi să ne surprindă printr-o detaşare adesea glacială. Observăm tăcuţi procesele de transformare, observăm cum maşina macină totul. Şi atunci, când descoperim că o parte din noi lipseşte, începem să nu mai ştim exact cine suntem şi, mai ales, începem să nu mai ştim pe cine aşteptăm de fapt: „Bunăoară poezia este numele tău/Lumea se aglomerează la ghişeu vrea din vreme bonul de ordine primul dacă se poate pentru a prinde clipa cea mare a răsturnării/pe aici pe la noi a căzut din nou un aparat zburător/mă gândeam că metalul înaripat nu poate muri nici la cald/ce rece este uneori bordura aceasta din care cresc ierburi/eu de fapt şi de drept pe cine aştept?”.