Într-un articol din volumul Filografii (Arteuro, 2005, p. 143), lansam în treacăt, dar cu intenţia de a provoca o dezbatere, ideea că Oda (în metru antic) a lui Eminescu ar putea fi citită şi ca un poem scris în tradiţie manieristă, fie şi numai pentru extraordinara metaforă „Suferinţă tu, dureros de dulce” (care nu e un oximoron propriu-zis, fiindcă e unul… imperfect) – şi mă aşteptam la un contraatac mediatic pe măsură, în care să mi se demonstreze contrariul sau, după caz, să fiu catalogat drept lector inadecvat al lui Eminescu, fie altceva în acest sens. Deziluzie totală! Se pare că, la noi, polemica de idei pe o temă literară mai are de aşteptat pînă să devină o obişnuinţă. Dar, profitînd de ocazie că la momentul apariţiei acestui articol sărbătorirea „poetului naţional” în presă va fi în toi, preponderent în felul ştiut, cu laude care, desigur, l-ar jigni peste măsură, şi avînd convingerea că modul cel mai potrivit şi mai decent de a omagia un scriitor (devenit) clasic e de a-l reciti din cînd în cînd,  reiau acum problema, oferind şi unele argumente.
În Trilogia culturii, Lucian Blaga clasifică metaforele în două mari categorii, metafore plasticizante (de tipul „cicoarea ochilor”, în care comparaţia neexprimată trimite la o nuanţă de albastru asemănătoare cu aceea a florii de cicoare, în baza unui principiu de congruenţă a componentelor alăturate, respectiv noţiunea subînţeleasă de culoare) şi metafore revelatorii, în care elementele componente sînt luate din paradigme semantice diferite, uneori chiar opuse înţelesului uzual.