În primele volume de poezie ale lui Adrian Alui Gheorghe interesul liric se concretiza în încercarea de a dezvălui ceea ce se ascunde dincolo de aparenţa faptului că în lumea din jur nu se întâmplă nimic semnificativ. În acelaşi timp, poetul se folosea de felurite mituri cotidiene, între care şi acela al solitudinii, spre a neutraliza un anumit sentiment al zădărniciei sau chiar pentru a-l inversa, transformând respectiva stare sufletească într-o atitudine care-i îngăduia să demitizeze şi să persifleze cotidianul, introducând, cu intenţii ironice, elemente imaginare în ordinea sa: „Ay, vor trece pe sub fereastra mea toate/străzile bete sughiţând ca delfinii/care confundă cerul cu un ocean mai mare/vino priveşte lumea se lasă purtată/ca într-un scrânciob toţi ajung la capăt/de mai multe ori pe zi noi nu putem pricepe/cum această fereastră rămâne înţepenită/într-un univers atât de agitat respirând/rar ca şi cum ar număra de câte ori câte un om/se ciocneşte cu o cometă” (Ay, în Ceremonii insidioase, Ed. Junimea, Iaşi, 1985).
De asemenea, în aceste volume, poetul oscilează între lectura ironică a realităţii şi ofertele lucidităţii amare, sceptice, în orizontul figurilor moderne ale ambiguităţii şi indeterminării melancolice: „sunt lucid, dar îmi foloseşte la ceva/luciditatea? te întreb pe tine/care te pregăteşti continuu să mori în casa mea:/îmi foloseşte la ceva luciditatea?” (Baladă, în Poemul în alb-negru, Ed. Junimea, 1987);