Cât de alternativă poate fi istoria?

Încă nu s-a dovedit că istoria poate fi şi definitivă, altfel n-am mai ridica grumazul de sub totalitarisme, fie ele doar politrucii culturale, iar istoricul (indiferent de domeniu) n-ar fi decât un agent al Agitprop. Starea aceasta îmi este alimentată din 20 noiembrie 2008 încoace, mai exact de când a avut loc lansarea Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu la Gaudeamus. Mi-a făcut rău să văd oameni în toată firea stând la cozi ore în şir pentru a cumpăra un exemplar. Credeam că s-a dus vremea lor, şi că astăzi ar fi normal să stăm la cozi numai înaintea unui mare concert sau meci de fotbal sau pentru a vedea pentru ultima oară pe cineva, pe catafalc… Pentru că acestea sunt „spectacole” irepetabile. Cărţile se găsesc în librării, iar un om decent, consumator de cultură scrisă, nu stă o jumătate de zi la coadă numai ca să economisească 50 de lei (cât reprezenta reducerea practicată de editura Paralela 45). Rumoarea din jurul acestui subiect depăşeşte deja emoţia cu care a fost aşteptată cartea. Şi nu mă refer doar la luările de poziţie publice ale unor critici sau scriitori, ci, mai ales, la tensiunea dosită prin diverse bisericuţe. De fapt, ce vreau să spun este că lumea a dat buluc pe o carte şi pe autorul ei ca pe Însuşi Dumnezeu (al literelor), ca şi când s-ar fi sfârşit o lume şi trebuie să înceapă în mod necesar o alta. Lumea /Istoria apud Manolescu!