Călătoria

Scopul unui peregrin nu trebuie să fie acela de-a ajunge undeva, ci de a descoperi un drum către propriul suflet.

Conduceam, de mai bine de o oră, pe acelaşi drum sinuos şi îngust ce se adăpostea lugubru la umbra unor brazi uriaşi, dându-mi senzaţia înfricoşătoare că m-am rătăcit, la propriu, în neant.  
Încercam să rememorez. Înainte să pătrund în această pustietate străjuită din două părţi de dealuri împădurite cu brazi gigantici, oprisem într-un orăşel pentru a alimenta cu benzină.
Nu îmi puteam permite să rămân prea mult timp în acelaşi loc, mânată fiind de neliniştea mea interioară, de nevoia imperioasă de-a simţi cum se scurge şoseaua sub roţile maşinii. Probabil din această cauză m-am şi rătăcit.  
Urmărind cu degetul traseul parcurs, am realizat că, la un moment dat, în loc să mă duc spre stânga, virasem la dreapta. Aşa ajunsesem să mă rătăcesc pe acest traseu, probabil, strict forestier.  
Am ajuns în Ctown în următoarea jumătate de oră. Era noapte, ora nouă, şi aproape nimeni pe străzi. Am oprit în faţa unui bar care, după cât de slab luminat era, părea să fie populat doar de câţiva clienţi. Intrând, am fost surprinsă să constat că localul era mult mai plin şi mai animat decât mă aşteptasem. Un barman roşcat şi cu ochi sticloşi, probabil şi puţin beat, s-a apropiat şi m-a întrebat ce doream să beau.
Am cerut o sticlă cu bere şi un pahar.
După ce m-a servit, a rămas în dreptul meu, privindu-mă cu un zâmbet larg.
„Nouă prin oraş?”
În ciuda proastei mele dispoziţii, mă simţeam dispusă pentru puţină conversaţie.
„Doar în trecere. Ştii vreun hotel?”