Când se pornea să nu facă nimic, Titi îşi curma respiraţia pentru a nu se abandona în huruitul şi scrâşnetele mecanice ale articulaţiilor, care, ruginind, se căscau să-l înghită. Atârnându-i de un cot, limba maternă abia mai da semne de viaţă, horcăind în asprimea d-urilor, tăişul ţ-urilor, mirarea a-urilor, luminile i-urilor, îngâmfarea murilor, moliciunea l-urilor. Stilistica paradiciului din paradigma juma-prefectură, juma-predicat degradase compoziţia într-un inconfundabil ti-minor. O deconstruise, o reconsidera, revizuia, revigora şi reconstruia în re-bisect, o reînlănţuia zornăind-o. În zgardă referenţială, o voce câinoasă identică da din coadă decorativ şi scâncea. Idiotimidată, dragostea se relua, obsedant. Eu o iubiserăm cu tandra ironie care pe Titi îl măcina: făcem pe prostul – reluam, buna intenţie scuzând mijloacele factice. Cvadruplul Titi-titi trăia la persoana a patra, nu claxona. Însă te, chiar dacă nu vedea, cu acelaşi Ti, ti, ce faci?, şi tot el răspundea: Ti, că nu te-am văzut!, fie pe calea subiectului unde locuia, fie pe cea a digresiunii. Da, numai pe Idiotima o visa. Fără ţâţe, fără craci. O alcătuia din aceleaşi luciuri şi netezimi date când într-o parte când alta, simetriile împletindu-i labirintul molatec al şovăirilor dezacordate. Ce conspiraţie mai dulce ca amarul seducţiei, decât cea la vedere? Trufia idiotimidării frângea lesne vina tuturor feminităţilor sale inconştiente. Graţia articularii trăirilor, fluiditatea judecăţilor, sclipirea tăcerilor şi lunecuşul absenţelor porneau mângâieri şi îmbrăţişări, îndepărtări şi atingeri, plăsmuiau carnaţii şi părţi corporale de neprins în atât de aţâţătoarea, dureroasa şi totuşi suava materialitate, care. Care cuvinte?