Aerul serii împrăştia arome de primăvară. Era martie şi la azilul de bătrâni. Am coborât din maşină trântind portiera mult prea zgomotos pentru liniştea de acolo. M-am îndreptat spre clădire cu paşi mici şi rari, ezitând, privind uşa şi ferestrele, încercând să desluşesc o cât de puţină animaţie în spatele lor. Din totdeauna mi-a fost teamă de locurile necunoscute. Prima mea întâlnire cu un spaţiu străin era emoţionantă şi înfricoşătoare totodată. Urma să pătrund într-un univers despre care nu ştiam nimic, nu-i ştiam capriciile, nu ştiam cum mă va primi, ce culoare are, din ce lumini şi umbre sunt alcătuite ungherele lui. Aveam nevoie să regăsesc ceva familiar, poate o perdea, culoarea unui perete, un tapet, o carte din bibliotecă de ca şi cum numai în felul acesta aş putea stabili o legătură cât de cât prietenoasă cu spaţiul în care urma să intru. Uşa era de sticlă cu rame de lemn proaspăt vopsite în alb, contrastând puternic cu restul clădirii căreia de veche ce era îi căzuse tencuiala. Era ciudat şi interesant să văd o clădire englezească cu tencuială. De obicei clădirile lor sunt lăsate în cărămidă, o cărămidă maro-închis, tristă, perfect aliniată una faţă de cealaltă, iar acea culoare maro a clădirilor masive de o formă geometrică perfectă îmi provoca o senzaţie de claustrare încercând să evadez, căutând cu privirea mereu şi mereu cerul albastru sau cenuşiu, călăuza mea spre ieşirea dintrun spaţiu labirintic parcă. Aceeaşi senzaţie de claustrare mi-o provocau şi gardurile vii, de un verde-închis, tăiate regulamentar şi foarte înalte încât nu-ţi permiteau să vezi nici ce e dincolo de ele, dar nici drumul pe care înaintai bezmetic spre o ţintă oarecare.