L-am cunoscut pe Ion Scorobete în anii ’70-’80, la Timişoara. În vremea aceea, din câte îmi aduc aminte, scria o poezie care oscila între un tradiţionalism reciclat şi un  lirism înrudit cu fronda optzecistă aflată încă în faşă. Nu ştiu cu exactitate ce a păstrat poetul din etapa aceea a poeziei sale. Cert este faptul că scriitura volumelor de poezie al căror şirag a început abia în anii 1993, cu Geometria zăpezii (Editura Mestia, Timişoara), stă în întregime sub semnul unei modernităţi echilibrate şi foarte bine asimilate. După Geometria zăpezii au urmat Baricada de îngeri (1994), Dragoste şi alte păsări de pradă (1996), Ziua tip vagon (1947), Biblioteca de zgomote (2000), Pădurile celeste (2003) şi Miere de pelin (2007).
Aşadar, opt cărţi de poezie, la care se adaugă trei romane: Cavalerul după-amiezii (1999), Noapte orgoliilor (1993) şi Îngerul de faianţă (2004).
Aşa cum remarca Robert Şerban, pe coperta volumului Biblioteca de zgomote, atitudinea poetică a lui Ion Scorobete fandează „spre abstract, spre teritoriile fragmentarului”. În fiecare poem, care îşi trage substanţa imagistică din realitatea cotidiană, obişnuită, chiar derizorie, tentaţia abstractizantă se află într-o competiţie – fie şi de scurtă durată – cu observaţiile de factură fotografică”. Utilizând procedee specifice poeziei obiective, poetul decupează din realitate secvenţele de care are nevoie pentru a susţine, aşa cum se întâmplă în genere în pastelul psihologic, anumite peisaje interioare: