Pe Ştefan Vlăduţescu l-am cunoscut relativ recent; fac această constatare nu din cine ştie ce motive biografice, ci spre a determina un indiciu al personalităţii sale ce îmi pare, pus în relaţie cu natura scrierilor sale, oarecum semnificativ, dacă nu chiar emblematic. A fost, îmi amintesc, un student şi, pe cale de consecinţă imediată, un produs de excepţie al filologiei craiovene. Vocaţia literară şi cultul lecturii, educate deprinse, bag seamă, sub bagheta norocoasă a profesorului şi scriitorului Nicolae Pârvulescu, s-au subsumat, ulterior tentaţiei de iscodire prin biblioteci, devenită, cu timpul, o veritabilă manie.
Aşa se face că, într-un timp – şi într-o lume – în care invitaţia medievală a cronicarului la „cetitul cărţilor” a devenit, „vai”, aproape o glumă, Ştefan Vlăduţescu continuă să rămână un devorator de cărţi. În plus, departe de modă şi de mondenitate, lecturile sale atestă fler, mobilitate, gust selectiv şi exigent, decelând, cu intuiţia pe care i-o conferă orizontul cultural deja larg deschis şi profund decantat, areale tematice şi marje problematice de o acuitate evidentă. Dezinhibat, cum îmi pare, Ştefan Vlăduţescu peregrinează, egal, de la literatura română, clasică şi modernă, veche şi contemporană, la cea universală, neocolind, asemenea unui acrobat libroman, nici estetica, nici hermeneutica, semiotica ori mai recentele discipline ale comunicării, spre a deflui, apoi, ca într-o staţie terminus, în filozofie, în care şi-a făcut şi un strălucit doctorat.