Abia acum, privind o rememorare televizuală masacrului de la Oradour-sur-Glane (10 iunie 1944, victime ale germanilor ocupanţi: peste 600 de civili, printre care femei, copii, refugiaţi din Mosela şi din Alsacia), am reuşit să pun un cuvânt pe golul care mă chinuie de peste un deceniu, de când am început a scrie despre Basarabia şi Evreii. Un cuvânt care plutea în aer, însa nu putusem să-l rostesc/scriu dintr-un motiv… la îndemână: acel cuvânt era folosit de călăi împotriva noastră, victime, iar victima de mine nu găsise cu cale să li-l întoarcă, fiindcă prea ar fi semănat cu vulgara, dar cât de adevărata: «Ba a mă-tii!»:
Când, în Săptămâna Roşie reproduceam documente care dovedeau că evreii din Basarabia şi din Bucovina de Nord comiseseră violenţe, umiliri publice, sechestrări, asasinate împotriva militarilor şi a civililor care se refugiau din Teritoriile Cedate Rusiei, începând din 28 iunie 1940, mă rezumam la cuvinte ce denumeau acţiuni: huiduieli, insulte, ciomăgeli, bătaie cu pietre, „botezare” cu conţinutul oalelor de noapte păstrate în vederea „întâmpinării”, linşaj, împuşcare, luare de prizonieri (dintre militari, într-un război care nu exista) – Holocaustologii îmi… replicau, indignaţi, ultragiaţi: „Negaţionistule!” – deşi, pentru orice normal-alfabetizat, era limpede: eu nu negasem nimic, ci afirmasem ceva.
 „Negaţionism” face parte din arsenalul – nu de apărare, ci de atacare folosit de evreul dobitoc, lipsit de cuvinte şi care astfel previne replica celui din faţă, acuzatul pe nedrept; lui, dobitocului, îi convine aceasta calitate-cusur a termenului: îl scuteşte de argumentare a acuzaţiilor lui, în 63 de ani de la sfârşitul războiului devenite sentinţe-condamnări fără drept de recurs (iar cine le contestă este… un antisemit şi un negaţionist!).