Aveam 16 ani când am început să-i frecventez pe scriitori. Scriam pe atunci câte 4-5 poezii pe seară, pe unele le citeam, din când în când, la Cenaclul Liviu Rebreanu din Piteşti, două au fost difuzate la Radio Oltenia Craiova (aşa au aflat teienii mei părinţi că am asemenea preocupări). Mărturisesc că de la bun început m-am confruntat cu o problemă nebănuită, legată de integrarea mea în lumea oamenilor de cultură. Inevitabil, după şedinţele de cenaclu, se mergea la restaurant. Eram şocat de discuţiile la care asistam. În jurul meu, se bârfea într-o veselie. Aflam, de pildă, că scriitorul X – care tocmai citise la cenaclu – e lipsit de orice talent (deşi, în plen, îi fusese lăudat, de către aceiaşi, talentul ,,extraordinar” şi fusese comparat cu cei mai mari literaţi ai lumii), că e imoral, că are amante, că e vai de mama lui. Eram un copil şi, realmente, nu ştiam ce să mai cred. Aşa se face că, urmând un sfat al lui Noica, sătul de aşa-zisa boemă, după vreo doi ani m-am rupt de cenaclu şi de scriitorii lui, afundându-mă în biblioteca judeţeană şi frecventând anticariatele! Am început cu Homer şi Hesiod…. Cu speranţa că se mai poate spune ceva nou în cultură! În timp, am descoperit că ne lipsesc lucrări fundamentale (nu există nici măcar o istorie completă şi obiectivă a României, ca să nu mai invoc lipsa unei istorii cinstite a literaturii noastre!!!), că ducem lipsă de dicţionare şi alte instrumente de lucru. Cine să renunţe la ,,opera” lui, pentru a veni în sprijinul celor aflaţi la început de drum?!