Nu-mi dau seama (şi ce bine îmi pare, nu mi-au plăcut niciodată certitudinile în materie de locuri şi de atmosferă!) care-i patria Cristinei Onofre. De unde vine, unde se duce, în ce cuib de umbre îşi află sălaşul, atunci când n-o mai vezi şi n-o mai auzi. Cristina iubeşte pădurea, a început probabil cu un singur copac, iar acum este ea însăşi o pădure întreagă.
Nici la sfârşit de noiembrie, Cristina Onofre nu s-a dezis de natura sa specială. Frumoasă şi aristocrată, apariţie misterioasă cu maramă şi joben, a surprins auditoriul de la Biblioteca Dinicu Golescu din Piteşti cu proaspătul volum de Poeme din ţara scaunului cu trei picioare. Este cea de-a şasea carte, după exoticele Pavilionul de ceai (1993) şi Între vitralii (1994), cărora le-au urmat, altfel structurate şi prinse într-o altă oglindă a firii ei în multe ape, Poema ‘naltei domnişoare (2002), tradus şi premiat la Paris, în 2005, cu trofeul „Poeţi fără frontiere”, şi Generalul sau o iarbă înălţată până la cer (2005), care a avut un traseu similar – a fost tradus şi a câştigat Premiul Francofoniei, oferit de Societatea Poeţilor Francezi, de asemenea, la Paris, în 2007. Cristina Onofre are darul de a îngheţa orice reper temporal. Cazi sub vraja personalităţii ei şi vraja începe să lucreze în zonele vulnerabile ale fiinţei subtile. Te vindeci sau te pierzi definitiv. Depinde dacă eşti pregătit sau nu să intri în raza de foc.
 Lansarea acestui volum nou s-a desfăşurat după o formulă inedită, interactivă, autoarea – secondată de poeta Denisa Popescu şi de actorii Teatrului Alexandru Davila (Adrian Duţă, Adriana Drugulescu, Liliana Drugulescu, Dan Andrei) – şi-a citit, stăpână pe emoţiile ei, poemele, a risipit prin sală fructe, frunze şi rădăcini de pământ reavăn, a răspuns la întrebările partenerilor de improvizaţie artistică, s-a înclinat asupra paginii cu autograf, le-a surâs discret criticului Marian Barbu şi prozatorului Marin Ioniţă, a fost albă, roz şi roşie pe rând, şi acestea dintr-o carte care face loc în conştiinţa omului modern – drogat cu imagini, cu dorinţă şi cu telecomandă – opincilor, prispei, fusului, ulcelelor, tuciului, sobelor, oalei de lut, putineiului şi tuturor celorlalte forme de energie veche, acoperite de ţărâna satului românesc.