„Aerul era compus din oxigen, azot şi frică, apa era alcătuită” din hidrogen, oxigen şi frică.”
I.D. Sârbu

„Îl băteau de 9 zile, 4 ore şi 40 de minute şi uitaseră de ce-l băteau”.
Este un pasaj din romanul lui Călin Ciobotari, Şşşt! Generalul visează…, (Editura Polirom, 2007), pasaj sunând celor care n-au trăit în statul poliţienesc aşa cum ar suna începutul unui prozem. Totul se petrece în Republica Socialistă a Dosarelor, numărând ele, dosarele, 23 de milioane, ca-n visul altui General, personaj istoric, Pantelimon Bodnarenko, alias Pintilie, de provenienţă NKVD. Acest Pantiuşa, cum era alintat, rostea cuvânt lămuritor la o plenară;
„Orice om are o sculă şi de scula ei (sic!) se îngrijeşte. La Securitate – scula noastră sunt informatorii”.
Era în perioada sângeroasă a Securităţii, când Generalul împuşca mortul pentru că îl sfida (refuznicul nu închidea ochii, ţintuia cu privirea peretele pe care-l mânjise cu creierii lui de intelectual), când o femeie era bătută crunt „din plictis metafizic”, deşi „recunoscuse tot ce doriseră ei să recunoască”. Era vremea când acelaşi General omora cu uşurinţa cu care îşi tăia unghiile. „Ce melancolie cu a patra crimă!” Fusese nevoit să otrăvească o frumoasă reacţionară, pe care începuse s-o iubească. După plecarea ruşilor, suspină Generalul, „metodele de convingere s-au îndulcit teribil”. Fără lampă-n ochi, lovituri până când carnea devenea mâzgă, noroi, scuipat, fără urlete de durere, fără turnat pe gât, cu pâlnia, excremente… „Întotdeauna mă întrebam cât o să reziste…” O oră sau zece minute. Formulat cu sintagma lui Paul Goma, Patimile după Piteşti a fost experiment născut în mintea Generalului Nicolski, comandant suprem al Securităţii până prin 60-62.