Obiecte pierdute

E cam târziu pentru mine să ies de aici
şi distractiv pentru terminaţii de la non stopul de vizavi.
Am coborât doar pentru bere. Serios.
Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea
înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata
să intrii într-o rochie de impresie, dar nu vine nimeni să caute
acest obiect preţios şi pierdut. Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Într-un spaţiu în care
nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care
privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)
cer două cutii de bere rece, întind banii, desfac frigiderul,
mă-ntind după ele (oh, ştiu, se-ntinde rochiţa, se vede
celulita, oh, celulita! Ce ştiu ei despre ea?)
le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulţumesc.
Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care
se adună, se mişcă undeva la îndemână,
în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare:
Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică.