O relaţie umană adusă în absolut întreţine atmosfera incendiară a micului roman „Ochi albaştri, părul negru” de Marguerite Duras.
 Prezenţă remarcabilă în cinematografia şi literatura franceză, autoarea captivează prin povestea neobişnuită de dragoste dintre o femeie şi un homosexual, dar şi prin construcţia narativă cu accent predominant de teatralitate.
 Acţiunea debutează ca un scenariu de film: „Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”, cu un decor adecvat:
hotelul Roches, lângă parc, vedere spre oraş, femei şi copii înăuntru, bărbaţi pe terasă, toţi vorbind despre această seară deosebită de vară, lucru rar consemnat într-o stare de acalmie, starea de dinaintea unei furtuni psihologice. „Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”.
 Protagonistul „filmează” de la o fereastră deschisă, priveşte în interior şi se opreşte asupra unei femei în alb în contre-jour, ceea ce-i conferă o graţie misterioasă, are „în jurul taliei o eşarfă din mătase neagră legată neglijent”, un plan detaliu clasic care va deveni important în evenimentele ulterioare, dar nu femeia îl atrage, ci acela pe care ea îl cheamă: „un tânăr brunet cu ochi albaştri, sunt amândoi tineri şi îmbrăcaţi în alb”. Amândoi, tulburaţi ca de o despărţire, ies pe uşa ce dă spre mare, iar privitorul, îndrăgostit de bărbatul necunoscut cu ochi albaştri, rămâne secătuit în fereastră până ce toate zgomotele lumii se sting.
 Personajele nu au nume, sunt nivelate, oameni oarecare, anonimi cu o poveste a lor, ca şi alţi anonimi, numiţi simplu El şi Ea.