Jurnalul din paginile căruia voi cita în continuare a fost botezat de către Paul Goma Jurnal de Polizíe. I-am trimis câteva pagini, marcată de o triplă sfiiciune, în toamna anului 2001. Întreită, de nu, şi mai mult: 1. credeam eu atunci că nu am dreptul să îl plictisesc cu mâzgălelile mele pe cel la care priveam cu atâta respect, 2. cine eram eu, cine sunt, ca să mă bage în seamă tocmai Paul Goma?, 3. nu aveam vreo legătură cu scrierea literaturii, de orice fel. Am îndrăznit, totuşi, mizând pe un simţ aparte, pe care nu îl divulg… Îi văzusem pe Ana-Maria şi Paul Goma ultima oară chiar în iunie 2001 şi n-o să uit niciodată căldura primirii.
Mi-am amintit de el pregătindu-mă să vorbesc despre ultimele reeditări Paul Goma. (Desigur, este o selecţie din care risc să nu se înţeleagă mai nimic. Însă, risc. Am stat o lună în spital în 2001, am citit Paul Goma, am suportat condiţiile mizerabile ale sistemului medical românesc, am urmărit speriată ravagiile lui „11 septembrie” şi, în cele din urmă, am născut…), Cum nu mă pricep la critica de specialitate, recurg la frugalele însemnări despre Ostinato (ediţia Univers, 1991). Îl las pe cititori să caute noile ediţii Ostinato şi Patimile după Piteşti, apărute recent la ANAMAROL, cu sprijinul salvator al Consiliului Local, Primăriei şi Centrului Cultural Piteşti. Cele două reeditări au apărut în condiţii grafice bune, beneficiind de coperte realizate de Filip Goma. Coperta a patra a volumului Ostinato conţine o fotografie rară, din 1962, făcută în domiciliu obligatoriu, la Lăteşti. Frumuseţea melancolică a imaginii a fost surprinsă – simplu şi pe măsură – de către Mariana Sipoş în expresia „Paul Goma, un tânăr mereu revoltat, un James Dean al opoziţiei anticomuniste româneşti” (Mariana Sipoş, Destinul unui disident: PAUL GOMA, cu un studiu de Iuliu Crăcană: Paul Goma – Dosarele de securitate, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2005).