După refuzul revistei Ateneu de a-mi publica scrisoarea deschisă adresată ministrului Culturii Andrei Pleşu, ambarcaţiunea noastră cu care porniserăm entuziaşti în căutarea răspunsului a început să ia apă. Mi s-a spus să încerc să-l contactez pe scriitorul Teofil Bălaj, care ar şti câte ceva, dar când am încercat să-l găsesc am aflat că era internat în Spitalul Militar Central, cu un cuadruplu diagnostic: cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, ulcer gastric şi ulceraţii pe esofag. Altcineva mi-a pomenit de Henri Zalis, care fiind prieten cu Silviu Brucan ar putea să-mi spună câte ceva, însă după celebrul răspuns dat lui Barbu Brezianu era de presupus că nu va vorbi, cu atât mai puţin unei persoane din provincie, care mai face şi gazetărie culturală pe deasupra.
1991 a fost mai bogat în contacte, dar s-a soldat cu tot atâtea eşecuri. Prin doamna Maricica Ionescu, prietenă bună şi de veche statornicie, am ajuns să-i iau un interviu lui Preda Paleolog, fiul cel mare al bătrânului şi constantului prieten de suflet al lui Brâncuşi, V.G. Paleolog. Ca mai toţi cei pe care i-am întâlnit, şi acesta era în vârstă şi bolnav; se apropia de 80 de ani şi suferise un atac cerebral. Printre alte întrebări pe care i le-am pus a fost bineînţeles şi aceea dacă are cunoştinţă despre istoria cu refuzul moştenirii Brâncuşi. Brâncuşi a făcut oferta, dar bănuiesc că nici măcar nu i s-a răspuns. După care, în treacăt, fără să-i acuze, a pomenit numele lui George Macovescu şi al lui Oancea, care era pe vremea aceea ataşat cultural la Ambasada României de la Paris. Însă când l-am întrebat cine este vinovat de refuz direct, mi-a răspuns fără ezitare: „Mircea Deac. Cel puţin aşa am aflat”.
În vara anului 1991 am plecat la Paris într-un periplu artistic, dar şi cu intenţia de a-i căuta pe Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, legatarii testamentari ai lui Brâncuşi, pe Ionel Jianu şi pe nepotul lui Preda Paleolog, Andrei Paleolog, care lucrase timp de zece ani în Ministerul Culturii.