L-am cunoscut abia de curând de aproape sau faţă în faţă. Ani întregi am trăit cu personajele sale lipite de retină şi cu replicile lor vibrante, altfel vibrante parcă decât în manuscrisul autorului, clamând dreptul de a ieşi din ficţiune, de a fi sunet-vorbire autonomă, premisă a  dialogurilor noastre visate, cele mai frumoase, cele care cu adevărat au puterea să mişte, să schimbe.
Mă gândeam că este frumos să-i fii alături pe scenă, că frumuseţea aceasta vine însă mai mult din joc, dintr-un artificiu exersat, cum se întâmplă de obicei cu ieşirile noastre la rampă. Nu ştiam ce-ar mai avea de spus omul peste care cade, la sfârşit de spectacol, cortina. Artiştii noştri sunt astăzi foarte trişti, unii chiar schimonosiţi de tristeţe, o tristeţe insinuată ca o boală psihică. De aceea, mă temeam. Să nu descopăr că omul risipit în gesturi maiestuoase sub reflectoare ar putea fi dincoace, unde reflectoarele nu mai bat, doar o formă chinuită, trăind din ce i-a mai rămas neconsumat ca magie.
Petre Dumitrescu trăieşte însă în lumină în amândouă lumile. Şi pe scenă, şi pe trotuarul din faţa teatrului. Şi printre decoruri imaginate de alţii, şi în hainele lui de toată ziua, de care toamna se prind funigeii ca şi cum ar vrea să-l îmbrăţişeze. Surpriza este mare. Pentru că în alte timpuri se întâmpla ca oamenii buni să umble liberi pe stradă, liberi-adică nu deghizaţi, nu cu umbra trasă peste ei, ca să nu li se fure sufletul. Să trăieşti e mai complicat decât se crede.