În plină epocă de necroză comunistă, în care mulţi dintre noi supravieţuiam, fie – unii – prin decroşare mai mult sau mai puţin ostilă (emigraţie morală), fie – alţii – sedaţi zilnic cu ode şi epode – n-aş putea să apreciez ce număr de specialişti ideologi şi taumaturgi a avut România în domeniu, deşi eu, cu urechile mele, am auzit de la diverşi nostalgici, care se iţesc şi astăzi, cum se zice, pe sticlă, fel de fel de poveşti năstruşnice privind contribuţia incomensurabilă a cuplului gemelar ceauşist la dezvoltarea celei „mai umane” şi mai performante filosofii din câte ar fi cunoscut omenirea…! Până mai ieri, ideologia, filosofia marxistă, propaganda şi învăţământul politic erau asimilate în România exclusiv comunismului, iar comunismul trecea drept singura realitate. Unsuroasele figuri de serviciu ale sistemului care şi-au găsit în tranziţie, nu-ţi vine a crede!, edecari noi, ţin încă şi astăzi, se poate vedea uşor, lecţii românilor despre cum era şi ce bine se trăia la cantina circului foamei multilateral-dezvoltate, spectacol preparat ideologic, cu un machiavelism demn de o cauză mai bună, de crema politrucilor propagandei de partid ai academiei Ştefan Gheorghiu şi batalionul de rezervă totdeauna pe poziţie al culturnicilor…
Fără o lege a lustraţiei, ca terapie de şoc a spaţiului public, pe fondul lipsei elementare de spirit critic, după revoluţia din decembrie ’89, „tranziţia politică”, devenită însăşi ideologia unei tranziţii nesfârşite, face din România o junglă a celor mai josnice şi mai de necrezut conformisme şi impunităţi. În acest sens, nu e deloc de mirare că apucăturile şi mentalitatea comuniste sunt manifest remanente şi agresive la noi mai mult ca oriunde, în vreme ce construcţiile libertare ale noii ordini instituţionale par mai curând simulacre ale unei realităti fără substanţă… În Est – s-a făcut observaţia – românii sunt naţia care nu mai sfârşeşte să caute explicaţii trecutului comunist, în loc să taie o dată pentru totdeauna nodul gordian al fenomenului…