De-a lungul timpului simbolul focului a fost înţeles şi interpretat în mai multe maniere.
Diferitele ipostaze ale focului determină naşterea unor supoziţii privind geneza şi continuitatea lui în decursul timpului. Aceste ipostaze pornesc chiar de la descoperirea noţiunii primordiale de foc, de la utilitatea lui la modul propriu, până la crearea unei simbolistici capabile să explice contribuţia focului în anumite contexte şi să descifreze acest mister.
Simbolul focului este prin excelenţă unul din cele mai contradictorii. Gaston Bachelard afirma în Psihanaliza focului că  „Tot ce se schimbă repede se explică prin foc. Acest element privilegiat poate fi «intim şi universal»” (Bachelard. G, Psihanaliza focului, Ed. Univers, Bucureşti. p. 35), focul „trăieşte” şi poate fi păstrat în adâncul sufletului. Îl imaginăm în ceea ce sălăşuieşte în profunzimile fiinţei prin sentimentul de iubire, se ascunde în materie şi se manifestă sub formă de ură sau răzbunare, fascinează şi domină. Este o plăcere sau o tortură, trezeşte frica sau respectul. Fiind un element complex, focul poate fi valorizat într-un dublu sens, de bine şi de rău, având atât origine divină cât şi demoniacă. „Este un zeu tutelar şi teribil, bun şi rău” (Idem). Acest element primordial exprimă atât emoţia eliberatoare cât şi patima distructivă. Astfel, focul poate fi considerat o binecuvântare pentru oameni dar şi o pedeapsă a apocalipsului; reprezentând un simbol ambivalent, ni-l putem imagina că luminează în Paradis şi arde în Infern.
În literatura creştină, simbolul focului ocupă un loc privilegiat. Fiind considerat un pandant solar, focul, a fost asociat de-a lungul timpului cu imaginea demiurgului divin şi a fost des folosit ca simbol în scrierile religioase. Teologia situează alegoriile care fac referire la acest element mai presus de toate celelalte. Focul simbolizează unirea cu Dumnezeu şi transcendenţa naturii umane.