Figura cea mai luminoasă din domeniul teatrului, dar şi cea mai nefericită, a fost a marelui regizor Victor Ion Popa. A trăit puţin, doar 51 de ani, dar a lăsat urme adânci în cultură, în domeniul teatrului în special.
Se pare că Cel-de-Sus a vrut să compenseze viaţa-i scurtă înzestrându-l cu toate darurile: publicist de clasă, romancier, dramaturg, scenograf, caricaturist, regizor, director de teatre, mare animator şi profesor la Conservator. S-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895; este primul băiat al învăţătorului Ion Popa, urmează Niculae, ajuns profesor universitar la Iaşi, şi sora lor Virginica.
Victor urmează Liceul Naţional, apoi devine student la Drept, tot la Iaşi. În paralel, se înscrie la Conservator, la clasa poetului Mihai Codreanu, regele sonetului. Se simte apropiat de trei colegi, C. Romadan, N. Meicu şi Gică Popovici.
Într-o vreme a urmat şi cursurile Şcolii de Belle-Arte, care i-au folosit în teatru. La scurt timp după terminarea Conservatorului este trimis pe front, cu gradul de sublocotenent, şi în luptele de la Mărăşeşti şi Oituz este rănit. „Revenit la Iaşi, odată cu terminarea războiului, este chemat printr-o telegramă de C. Costa Foru, ziarist, la Bucureşti, să înfiinţeze o revistă pentru copii şi tineret. Piesa la care lucra mai de mult şi ţinea la ea, Ciuta, îi facilitează debutul ca dramaturg pe prima scenă a ţării. Premiera a avut loc în 1923, avându-i ca interpreţi pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan şi N. Soreanu. Scrisă într-o frumoasă limbă literară, s-a bucurat de succes la public (a constituit, de altfel, cel mai mare succes al stagiunii); regia i-a aparţinut lui Vasile Enescu. Lui V.I. Popa i s-a decernat  Premiul Caragiale al Teatrului Naţional” (Ioan Massoff, vol. 5, Istoria Teatrului românesc, p. 343).