„Tot ce-i mare se depărtează de piaţă şi glorie: totdeauna inventatorii de valori noi au locuit departe de piaţă şi de glorie”
Nietzsche

Doi pentru eternitate

Există în cultură şi artă ani faşti, precum în pomicultură sunt ani buni pentru meri, pruni etc., zicea Mircea Eliade. Sunt perioade fertile în care spiritul izbucneşte în inflorescenţe de o neobişnuită bogăţie şi frumuseţe acumulând tot potenţialul creator, până la ele aflat în stare latentă, iar după ele secătuit de vlagă de parcă s-ar fi consumat întreaga zestre genetică a inteligenţei umane. Nu s-au petrecut, oare, întocmai lucrurile în Grecia în scurta, dar prolifica perioadă a lui Pericle care, prin extensie, a dat unui întreg secol numele său? N-a fost, oare, Renaşterea anotimpul istoric binecuvântat al Italiei aureolat de existenţa concomitentă a trei genii în artă – Leonardo, Michelangelo şi Rafael? N-au fost deceniile şapte şi opt ale secolului al XIX-lea hotărâtoare pentru soarta artei, când pârghia impresionistă a scos pictura de pe vechiul făgaş mutând-o pe un alt drum?
Renaşterea greacă, renaşterea italiană şi renaşterea impresionistă au fost roadele unor mişcări colective, pregătite de antemergători, pe când revoluţia în gândirea artistică produsă în 1907 este opera doar a două personalităţi independente, pe care nimic n-o prevestea şi pentru care nici publicul şi nici arta nu erau pregătiţi. În primăvara lui 1907, Picasso şi Brâncuşi răstoarnă preceptele pe care se bizuise arta până la ei, punând în locul lor o viziune radical diferită a modului de a gândi pictura şi sculptura. Efectul acestor modificări a avut bătaie lungă, depăşind hotarele cartierelor Montmartre şi Montparnasse, molipsind întreaga lume a artei din bătrâna Europă şi trecând dincolo de Atlantic. După 1907 nici pictura şi nici sculptura nu au mai fost aceleaşi.