Sindromul McEwan

Într-o confruntare de idei, am recunoscut faptul că există autori foarte lăudaţi pe care nu vreau să-i citesc, cauza fiind tocmai deşănţarea cu care sunt luaţi în braţe, datorită sistemului violent de promoţie şi publicitate, în care norocul sau hazardul i-a plasat sau în care s-au postat singuri. Am explicat că există scriitori „la modă”, foarte apreciaţi de critică şi mass-media, despre care oameni în părerea cărora cred spun că n-au pic de talent. Ţinând cont de părerea celor din jur şi coroborând aceasta cu faptul că am citit mult „despre” autorii respectivi, fiind prezenţe publice atât de pregnante încât nu am cum să-i ocolesc, am elaborat o metodă proprie pe care am denumit-o „metoda Ian McEwan”. Acest englez, considerat de unii un „novator”, de alţii un „senzaţionalist şocant”, după modul cum s-a format la un curs de creaţie literară, un fel de şcoală populară de artă de la ei, după ascensiune, după modul cum e abordat de presă şi după modul obedient în care e premiat, respiră parvenitismul gospodinei plictisite care scrie cărţi pentru simplul motiv că are soţul editor.
ªtim, parvenitismul nu face casă bună cu valoarea, lucru pe care nu îl face intoleranţa, nici ipocrizia, nici nimic. Când un scriitor e insultat de un alt scriitor şi cere daune morale absurde, decade în ochii eventualului cititor. ªi atunci când nu acceptă părerea altuia. ªi atunci când se exhibă. Orice deviaţie morală, orice pată din biografia scriitorului îndepărtează cititorul. Necazul e că orice consumator de literatură te poate lăsa nu numai pentru mai târziu sau prea târziu; te poate lăsa cu fundul în baltă.
O viaţă trăită exploziv, trivial, o viaţă de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. ªi o viaţă liniştită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Stai şi te întrebi ce te poate face celebru, ce şmecherie să adopţi. Încerci să trăieşti oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiţionismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost.