Titanii valahi în balcoanele pariziene

Motto: „Să păstrezi aprinsă flacăra trecutului fără s-o laşi să te devoreze…”
 
O mare doamnă a exilului
Nu o cunoscusem – nu aveam cum – pe marea doamnă Sanda Stolojan, dar citindu-i această carte Nori peste balcoane – jurnal din exilul parizian – aş îndrăzni s-o compar cu Martha Bibescu, o aristocrată româncă de-a dreptul şi cu totul fascinantă. Nu cunoştea atâţia regi ca aceasta, premieri, miniştri, prinţi, lideri politici, mari oameni de afaceri pe care să-i influenţeze în hotărârile lor în favoarea ţării noastre. Nu strălucea în atâtea saloane, nu purta atâtea bijuterii, nu dispunea de atâtea garderobe, nu stârnea atâta senzaţie şi invidii, nu cunoştea atâtea aventuri, nu scria atât de mult. Dar diferenţa este numai una de cantitate.
Descendentă dintr-o familie de diplomaţi, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu – autor al unui roman fluviu şi creator al personajului Tănase Scatiu –, după mai multe cărţi de literatură beletristică, traduceri şi eseuri publicate în limba franceză şi engleză, excelează prin acest jurnal al exilului parizian.
Ştie sau nu ştie, cu sau fără voia sa, însemnările şi evocările de aici se constituie într-un roman istoric captivant, sau, de ce nu?, într-o dramă cu uşoare accente de comedie şi cu apăsări de tragedie.
Sanda Stolojan nu construieşte personaje, pentru că ele există, şi încă la dimensiuni homerice, dar nici nu se mulţumeşte să le înregistreze spusele pentru a le reproduce fidel în pagini de carte, nici să descrie situaţii şi să povestească întâmplări. Între autoare şi personajele sale se creează o relaţie cu totul specială, de grup familial cu afecţiuni fraterne, ba chiar şi mai mult, nemărturisite dar existente, mai ales când e vorba de Emil Cioran. Fără să le scormonească în suflet şi în gânduri, caută şi reuşeşte să-i înţeleagă dincolo de aparenţe, să le descifreze conflictele şi contradicţiile intime şi pe cele externe, succesele şi eşecurile, fericirea şi suferinţele, entuziasmul şi retractările, refugiul în sine. Nu se lasă copleşită de admiraţie, nu-şi refuză plăcerea de a-i comenta şi nu se reţine să-i apostrofeze când e cazul. Şi aşa se face că nişte titani ai culturii universale ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran nu rămân nişte idoli pietrificaţi în istorie iar personajele secundare care populează exilul nu rămân nici ele nişte simple statuete.
 
Voci şi ecouri
Cine este Mira? Mi-a dispărut o prietenă în occident penetrând „cortina de fier”. Colegă şi prietenă cu Sanda Şora, îmi scriau împreună în aceeaşi corespondenţă. Ea era fiica lui Luca Dumitrescu, aruncat în temniţă pentru că, în calitatea sa de înalt funcţionar al Băncii Naţionale în perioada de după război, înlesnise transferul unei mari sume de bani pe numele guvernului fantomă de la Londra. Eliberat cu mult mai târziu decât cel care a avut noroc să treacă prin porţile deschise ale închisorilor din ajunul morţii lui Gheorghiu-Dej, a fost primit în Uniunea Scriitorilor şi a apucat să-şi publice un volum de versuri înainte de a închide ochii prea devreme. Dar n-a apucat să se bucure nici de Mira, nici de Melania, fiicele sale care luaseră calea exilului. Pe Mira o ştiam studentă în Franţa, unde şi-a luat şi doctoratul în etnografie, divorţată dintr-o căsătorie fictivă cu un văr al său. Mai ştiu că acum trăieşte la capătul pământului, tocmai în Australia. Dar aflu din cartea Sandei Stolojan că o tânără cu numele de Mira i-a telefonat de la Paris lui Negoiţescu, „pe care l-a găsit beat criţă şi i-a răspuns cu înjurături la adresa românilor din străinătate… vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre!” Iar Mira a trebuit să suporte aceste insulte liniştită de Ştefan Baciu.
Dar Vlad cine este? Să dăm cuvântul autoarei. „Vlad este arestat la orele 4 p.m., apoi după o lungă percheziţie, înhăţat de agenţii securităţii. În primăvara lui 1959 avea să fie judecat şi condamnat la opt ani de închisoare ca agitator şi huligan. Arestarea lui a avut drept urmare plecarea noastră definitivă, patru ani mai târziu, în urma intervenţiilor unei rude franceze pe care le-am chemat în ajutor”.
„Alain Paruit, fost translator, povesteşte tot felul de istorii de pe vremea când era interpret la cel mai înalt nivel între Gheorghiu-Dej şi Maurice Thorez. Ceauşescu, după el, este un paranoic, dar nu lipsit de deşteptăciune. A fost umilit în public de către Dej. Ceauşescu nu l-a iertat. Când i-a luat locul, i-a şters cu dibăcie numele, reluând pe socoteala lui multe din lucrările făptuite de acesta. Azi, în România, Ceauşescu este socotit nebun”.
„Ben Corlaciu nu are în ţară faima lui Petru Dumitriu. Dar este destul de apreciat şi i se prevede un viitor strălucitor. Însă şi el se aruncă afară. Îi rămăsese în ţară familia iar securitatea făcea presiuni asupra soţiei sale să-l cheme înapoi. Doamna Stolojan îl vede «foarte excitat, nervos, nu prea simpatic»… Povestea lui reprezintă mizeriile binecunoscute”. 
„Alaltăieri a avut loc la Paul Barbăneagră o serată de adio pentru Mircea şi Cristinel Eliade, cu bufet românesc, pregătit de bătrâna doamnă Barbăneagră. De faţă erau stelele exilului: Ionescu, Cioran, Eliade şi prieteni apropiaţi Ieruncii, Cazaban, Jacqueline, Marie-France şi Rodica, venită cu Cioran… Nu am vorbit cu Mircea Eliade, m-am împiedicat de aceeaşi timiditate dintotdeauna faţă de el. Monica Lovinescu era foarte agitată, nu stătea locului. Ego-ul ei îi influenţează comportamentul, ar vrea să participe deodată la toate conversaţiile”…
„Eram curioasă să ştiu motivul pentru care Ionescu făcuse o intervenţie neaşteptată la sesiunea «tribunalului Saharov» de la Copenhaga. El voise să pună la încercare opoziţia participanţilor ruşi faţă de regimul sovietic în privinţa drepturilor omului, de aceea pusese întrebarea: care este soarta homosexualilor în URSS? Ionescu a avut, aşadar, încă una din ieşirile lui provocatoare, şocante la prima vedere, dar salutare. Îl priveam în timp ce vorbea. Purta o şapcă şi vestă şifonată. M-a sărutat pe ambii obraji, fără un zâmbet, aproape automat, cu una din expresiile lui de clovn trist”.

„Dar, spune Cioran, e limpede că adevărul este tăinuit, şi anume răspunderea pe care o poartă însuşi Iorga în ceea ce priveşte execuţiile masive de legionari şi mai ales în legătură cu moartea lui Codreanu. Iorga a fost primul care a sugerat lichidarea căpitanului. Cioran s-a desprins de legionari, dar este la curent cu faptele lor. Cutează să vorbească despre trecutul lui legionar pentru a restabili adevărul, ceea ce nu i se întâmpla anul trecut. Subliniază faptul că Codreanu este acela care a introdus asasinatul politic. Dar şi că represiunea a fost de o sălbăticie neînchipuită (cadavrele expuse în stradă etc.)”.
„La Radio Bucureşti au început să atace Europa liberă. Eugen Barbu a ripostat criticilor Monicăi Lovinescu, stângaci cu un amestec de grosolănie şi de jenă. Oricum, vorba aceea: «mitocanul se naşte vexat». O frază scrisă de Dan Zamfirescu (cel cu Neagoe Basarab) lui Pierrot Năsturel: «Voi trăiţi acolo din mila ruşilor» spune mult despre convingerile omului de tip nou din România şi te vindecă de sentimentul derizoriului prin acela al scârbei”.
„Dineu dat în cinstea lui Mircea Eliade, primit în ajun, la Sorbona, Doctor Honoris Causa (împreună cu Edward Hearth şi Yehudi Menuhin). Mircea Eliade strălucea, căci, în definitiv, la Paris voise el totdeauna să fie recunoscut. S-a ridicat în picioare ca să răspundă toasturilor lui Ionescu şi al profesorului Corbin… Mai detaşat, Cioran, care venise în veston sport şi pulover de lână, a refuzat să rostească un toast. S-a băut destul de mult. Antrenat de Rodica, Ionescu a plecat înaintea celorlalţi”.

George Ivaşcu, şef al catedrei de literatura română, mi-a fost coordonatorul tezei de licenţă. N-a lipsit mult să pierd examenul de stat pentru că nu-l găseam să-mi facă referatul. Director al revistei România literară, preşedinte al Uniunii Ziariştilor, mi se spunea mereu că ba se află la C.C. al P.C.R., ba însoţind vreo delegaţie, ba în străinătate. Mi-a dat avizul fără să citească lucrarea, pe un perete de pe culoar”, ne spune doamna Stolojan. „La Roma ţine un discurs în faţa prietenilor de ocazie: «mai bine cu Ceauşescu decât cu ruşii». Închisorile, mărturiile «nu mai sunt actuale – zice el – emisiunile ieruncilor la Radio Europa liberă nu mai prezintă interes, nu mai ascultă decât pensionarii de la şaizeci de ani în sus»… şi alte minciuni oficiale. Laşitatea lui m-a fascinat şi m-a dezgustat. Nu mai crede în nimic şi aşteaptă să joace cartea oportunistă fără jenă. Rămas între patru ochi cu Bebe Roman, se pare că şi-a dat drumul spunând că «Macovescu, ministrul Afacerilor Externe, s-a săturat, ar vrea să-şi dea demisia, la toţi le e frică de Ceauşescu, cel care se scoală la cinci în fiecare zi cu o idee nouă şi terorizează pe toată lumea»”.
„Vintilă Horia a citit proza lui Ţepeneag: o găseşte bine construită dar plictisitoare şi deloc nouă. De altfel aceasta este şi părea lui Cioran”.
„Mircea Eliade vine din America poposind în apartamentul său pe care şi l-a păstrat la Paris. Poveşteşte cu haz prietenilor vizita pe care i-o făcuse la Chicago (adevărata Maitreyi, inspiratoarea eroinei din romanul omonim, de acum patruzecide ani.) Azi, Maitreyi este o doamnă indiană în vârstă, enormă şi cu multe revendicări sentimentale. S-a răzbunat pentru purtarea lui din trecut descriind într-un articol recent pe un Mircea Eliade bătrân, chel şi urât”…

Veşti  din România:
„Ceauşescu guvernează ca un satrap, destituind cu frenezie colaboratorii săi intimi şi acordând privilegii intelectualilor pentru a-şi asigura sprijinul lor. La sate domneşte o sărăcie lucie. La Bucureşti, cetate a privilegiaţilor, cinismul înfloreşte, cuprinzând întreaga societate. Mihai Gafiţa a venit la noi cu soţia lui. Ascult la infinit poveştile lui cu Editura Cartea Românească, pe care efectiv el o conduce. Vrea să-mi explice că face tot posibilul să publice autori pe care cenzura îi persecută (sunt trei cenzuri, ultima e de partid). Sfatul lui Gafiţa către autor: «Puneţi în mai multe cuvinte ceea ce aţi spus în mai puţine, aşa o să treacă»”.

Cenaclul la Leonid Mămăligă
„Mircea Eliade a citit ultima sa nuvelă (Trei graţii). Interesant cum joacă imaginaţia lui Eliade pornind de la o idee, combătând-o cu altele. Trei graţii este o reuşită eliadescă pe tema întâlnirii posibile între ştiinţă şi teologie. Un gen de proză respins de onirişti. Era de faţă şi Virgil Tănase, dar în prezenţa lui Eliade n-a fost ofensiv. Aşa cum nici Ţepeneag nu era când venea la cenaclu… În timp ce citea l-am observat pe Mircea Eliade: purta o haină de catifea verde închis, era bine ras, cu pielea albă, bătrân şi totuşi tânăr. Îl vedeam dintr-o parte aplecat deasupra foilor, cu mâna stângă gesticulând de la încheietură. Fiindcă era mult dialog în nuvelă, marca bine schimbarea personajelor. Fantasticul era firesc. Eliade însuşi părea fantastic, citind cu o plăcere juvenilă povestea cu întâmplări reale, ireale”.
„Cioran a ţinut luna trecută o conferinţă la Amsterdam, la Institutul Francez, care a decurs foarte bine. A descoperit, după propria sa mărturisire, fascinaţia sălii: «Pentru prima dată la şaptezeci şi unu de ani am simţit beţia pe care trebuie să o resimtă actorul care şi-a cucerit publicul»”.
„După Crăciunul petrecut într-un mediu francez, am sărbătorit revelionul în Franco-România. Era prezent Eugen Ionescu, rămas credincios, în ciuda ascensiunii sale pe piscurile literaturii franceze. Îi place să petreacă noaptea Anului Nou în această atmosferă, înconjurat de Rodica şi de Marie-France. Eugen Ionescu nu mai bea decât apă. Dispare regulat în Elveţia, la St. Gallen, pentru a picta, căci acest om extraordinar este de asemenea pictor, format la şcoala propriei sale fantezii, un colorist minunat. Lucrează la  St. Gallen, într-un atelier, împreună cu alţi pictori şi gravori. Poate că se duce ca să fie sub supraveghere medicală într-un sanatoriu”…
„Astă-noapte am fost trezită brusc de căderea unui obiect greu. O hartă veche, înrămată şi agăţată la intrare, căzuse sfărâmând o spetează de scaun. La aceeaşi oră murea Dinu Noica, la spitalul din Sibiu. Am aflat-o câteva ore mai târziu. Moartea lui Dinu mă tulbură mult, totul în el era viu în ciuda vârstei. Nu pot să cred că nu-l mai voi vedea în viaţă, că de acum încolo va fi întotdeauna absent. Îi datorez infinit de multă recunoştinţă pentru că mi-a împărtăşit, la Paris, farmecul şi subtilitatea minţii sale, până şi ambiguităţile care i-au permis să se strecoare în România. M-a privit, m-a atras în lumea fascinantă a jocului ideilor, m-a îmbogăţit cu bunurile fără de preţ ce sunt gândurile inteligente”.
„Conducându-mă ca de obicei până la metrou, Cioran mi-a mărturisit că România îl obsedează: «Ce vrei, este viaţa noastră, ce se petrece acolo ne priveşte, orice am spune. Tot ce am scris provine din faptul că sunt român… Un critic spaniol a scris de curând că eram prea român! E adevărat, dacă n-aş fi fost român n-aş fi scris ce am scris»”.
„Eugen Ionescu la spitalul din Cochin. Vrea să vorbească despre Nu, care a fost publicat de curând în franceză, în traducerea lui Marie-France. A fost bucuros ca un copil pentru că îmi plăcuse. Francezii nu au apreciat cartea şi asta l-a afectat. Era în pijama bleumarin, într-o formă excelentă, vesel, hazos, el însuşi, adică «jucând»… Un mare copil genial, adevăratul Ionescu.
„Cioran la telefon îmi anunţă că Mircea Eliade este pe moarte. Cancer la plămâni. Disting în vocea lui Cioran un fel de preocupare obiectivă. Mai târziu mă cheamă şi Marie-France foarte mâhnită. Vocea ei este una de doliu. A vorbit la telefon cu Cristinel care i-a spus. «Du-te şi roagă-te pentru noi. Să te rogi pentru Mircea Eliade care se ruga aşa de puţin dar a scris aşa de mult despre sacru. Acum este un om care moare, iar pentru acest om care moare trebuie să ne rugăm». Mă gândesc la întristarea lui Dinu Noica atunci când va afla vestea. «De când ştiu că Mircea Eliade este pierdut, spune Cioran – mă tot gândesc la el, la tinereţea noastră, la trecut, totul îmi revine în memorie, prietenia anilor de tinereţe este cea adevărată»”.
Cartea lui Mircea Eliade Istoria ideilor şi credinţelor religioase este tipărită şi în România şi încă într-un tiraj apreciabil. Dar nu se poate cumpăra decât pe liste întocmite de secţiile de propagandă ale comitetului judeţean de partid pe care figurează activiştii în mod ierarhic de sus în jos: secretari, şefi de secţie, activişti merituoşi. O câtime şi pentru intelectualii selectaţi. Probabil în ideea că ei sunt destul de îndoctrinaţi ca să nu cadă în ispita religioasă. Dar unii dintre noi după ce le răsfoiesc le revând pe sub mână lepădându-se ca de Satana. Preţul este destul de piperat, iar librarii nu le vând decât la pachet cu încă trei patru volume greu vandabile.
Un capitol apocrif în bibliografia lui Cioran pe care Sanda Stolojan îl trece sub tăcere: el scepticul, misoginul, singuraticul, neexperimentatul, înţeleptul, nepofticiosul, ajuns aproape octogenar, face o pasiune oarbă pentru o frumoasă şi intelectuală nemţoaică ce nu dorise altceva decât să îşi facă teza de doctorat din cărţile sale. De ce să ne mirăm? Goethe, pe la şaptezeci şi şase de ani, mergea în peţit la o copilă de paisprezece ani, iar bătrânul dascăl, renumit filosof, care îl însoţise pe Alexandru Macendon în expediţiile sale şi îl certa pentru tot felul de excese, a fost suprins cu o fată în pielea goală pe care o purta în spinare pe când ea îi da călcâie ca unui cal de povară.
După Eliade, după Ionescu, a venit şi rândul lui Cioran. Se spune că, atunci când s-a trezit din comoţie, doctorii din spitalul franţuzesc nu se mai puteau înţelege cu el. Cel mai mare stilist al literaturii franceze contemporane nu mai vorbea decât româneşte. Poate că şi Lacrimile Sfinţilor care l-au plâns erau tot româneşti.